"Ultimul discurs"...

... “furnizat” de diriga’ la festivitatea de absolvire, la Casa de Cultură, într-un sfârşit senin de mai 2012:

„Aproape că pot să-l văd: visul pe care l-am visat odată; dar o voce îmi şopteşte în minte: ‚Nu vei ajunge niciodată la el’. Fiecare pas pe care-l fac, fiecare mişcare mi se pare pierdută, fără direcţie; şi simt cum credinţa mi se clatină şi-mi slăbesc puterile.

Dar trebuie să merg mai departe, să continui să încerc şi să-mi ţin fruntea dreaptă şi capul sus!

Pentru că mereu va exista un alt munte de urcat; îmi voi dori mereu să-l fac să se mute din loc. Va exista mereu o bătălie de purtat, o pantă de urcat, chiar dacă uneori va trebui să pierd…

Şi nu contează cât de repede voi ajunge acolo şi nu contează ce mă aşteaptă dincolo de culme; ceea ce contează e urcuşul până la ele!

Toate eforturile care mă aşteaptă şi toate riscurile pe care mi le asum s-ar putea să mă îngenuncheze câteodată, dar nu mă vor doborî! Şi poate că acum nu realizez asta, dar acestea vor fi momentele care îmi vor rămâne mai mult în amintire; şi pentru asta trebuie să merg mai departe, să fiu puternică şi să continui să încerc!

Pentru că mereu va exista un alt munte de urcat; îmi voi dori mereu să-l fac să se mute din loc. Va exista mereu o bătălie de purtat, o pantă de urcat, chiar dacă uneori va trebui să pierd…

Şi nu contează cât de repede voi ajunge acolo şi nu contează ce mă aşteaptă dincolo de culme; ceea ce contează e urcuşul până la ele!

Ceea ce contează cu adevărat este drumul, şi nu capătul lui…”

După cum vă scriam pe albumul nostru virtual, voi (şi eu, adică noi, nonconformista pentru unii, ciudata pentru alţii clasă a XII-a C) nu urmați cărările bătătorite de alții, cu mai mult sau mai puțin spor sau succes. Si aveți dreptate s-o faceți. Pentru că acelea sunt drumuri ușoare, iar un drum care e prea ușor de parcurs de obicei nu duce nicăieri... sau cel puțin nicăieri să merite să ajungi acolo.
 Ştiţi că eu am ales odată să merg pe propriul meu drum (mai ușor sau mai greu, mai drept sau mai în pantă, cu mai multe sau mai puține ocolișuri, cu viteză variabilă, dar confortabilă pentru mine) fără să țin cont de ce credeau unii sau alții despre el sau despre mine...
Şi n-a fost întotdeauna ușor (de fapt, aproape niciodată); "cicatricile" si "bătăturile" sunt încă prezente, dar odată cu ele a venit puterea spiritului, încrederea în forțele proprii, curajul de a spune - tare şi in faţa oricui - lucrurilor pe nume, şi determinarea de a face ceea ce e corect, când şi cum trebuie! Şi asta a meritat orice sacrificiu, orice durere, orice pierdere suferită, orice preţ plătit pe parcurs (care nu au fost nici puţine, nici mici)!

Să știi şi să crezi cu tărie că nimeni şi nimic nu te poate clinti de pe drumul tău drept, care e AL TǍU pentru că TU ţi l-ai asumat (şi continui s-o faci în fiecare zi), e o trăire unică, dar permanentă.  
Vă doresc să ajungeți şi voi într-un moment al vieții voastre s-o cunoașteți.

 Aceasta este profesiunea de credinţă pe care v-o transmit vouă, copiilor care ați fost şi ai mei, oricât de mult v-am certat în acești patru ani (sau poate tocmai de aceea). Mi-ar plăcea să cred că şi "discursurile" mele au pus câte o pietricică de-a lungul acestor drumuri care încep acum să fie ale voastre…

Iar atunci când drumul şi urcuşul vi se vor părea prea grele şi poate fără rost, amintiţi-vă aceste vorbe:

„Dacă-ţi rămâne mintea, când cei din jur şi-o pierd şi, fiindc-o ai, te-apasă cu vorbe care dor;

dacă mai crezi în tine, când alţii nu mai cred, şi-i ierţi, şi nu te superi de îndoiala lor;

dacă de aşteptare nu osteneşti nicicând, nici de minciuna goală nu-ţi clatini gândul drept;

dacă, izbit de ură, nu te răzbuni urând, şi totuşi nu-ţi pui mască de sfânt sau de-nţelept;

dacă visezi, dar visul stăpân de nu ţi-l faci; sau gândul, deşi judeci, de nu ţi-e unic ţel;

dacă-ncercând triumful sau prăbuşirea taci şi poţi, prin amândouă trecând, să fii la fel;

dacă înduri să afli cinstitul tău cuvânt răstălmăcit, naivii să-i ducă în ispită;

sau truda vieţii tale, înspulberată-n vânt de poate iar s-o-nalţe unealta-ţi prea tocită.

Dacă poţi strânge toate câştigurile tale ca să le joci pe-o carte şi să le pierzi aşa

şi iarăşi, de la capăt, să-ncepi aceeaşi cale fără să spui o vorbă de neizbânda ta;

dacă poţi gândul, şi nervii şi inima să-i pui să te slujească încă, peste puterea lor,

deşi în trupul firav o altă forţă nu-i afară de voinţa ce le impune: „spor!”; 

dacă te vrea mulţimea, deşi n-ai linguşit, sau lângă rege umbli ca lâng-un oarecare;

dacă de răi sau prieteni nu poţi să fii lovit; dacă nu numai unul, ci toţi îţi dau crezare;

dacă ajungi să umpli minutul trecător cu şaizeci de clipite de veşnicii, mereu,

vei fi pe-ntreg Pământul deplin stăpânitor; dar mai presus de toate, un OM, copilul meu!”

(Rudyard Kipling – Dacă)

Copile (care timp de 4 ani ai fost într-un fel şi al meu), ia aminte:

„să fii o forţă a naturii în loc de un ghemotoc febril şi egoist de dureri şi suferinţe care se plânge că lumea nu se ocupă exclusiv de realizarea fericirii sale." (Stephen Covez)

„la ce gândeşti, căci gândurile tale pot deveni cuvinte; la ce rosteşti, căci cuvintele tale pot deveni fapte; la ce faci, căci acţiunile tale îţi pot defini caracterul; la caracterul tău, căci el îţi poate deveni destin!" (Margaret Thatcher)

În curând, drumurile noastre se despart, aşa cum e normal şi firesc să se întâmple; au mers alături patru ani, o vreme în care am crescut şi am învăţat împreună; acum, noi şi şcoala rămânem aici, piatră de hotar în devenirea voastră şi punct de reper sau de întoarcere la izvoare, ori de câte ori veţi simţi nevoia de revenire la ele.

Pe voi vă aşteaptă alte drumuri, alte lupte, alţi oameni, alte experienţe, altă viaţă.

Plecaţi, luptaţi, cunoaşteţi, învăţaţi, trăiţi!

Singurele limite şi obstacole vor fi cele pe care vi le veţi pune singuri. Pentru că viitorul vă aparţine deja.

Mergeţi şi cuceriţi-l, e al vostru!